In Norvegia şi la noi

**
Articol publicat in 1932 in “Scoala Noastra”
de : Gh. Tulbure
lnspectorul general al înv. pr. din Transilvania.

Mă aflam pe coastele Adriaticei. întâmplarea
a făcut să cunosc un norvegian. Era din Bergen,
cunoscutul port delà nord, un oraş cam de mărimea
Clujului ; al doilea după Oslo, capitala tării. Cum
noi Românii „din extremul orient” venim rar de tot
în contact cu Norvegieni, — pentru mine, cel puţin,
omul acesta blond, tăcut şi serios, era cel dintâi
exemplar viu din patria lui Ibsen, am fost, fireşte,
extrem de „încântat”. §i am uzat de primul prilej ca
să întru în vorbă.

înainte de a angaja însă conversaţia mi-am
răscolit puţin memoria, ca să-mi adun cunoştinţele
despre îndepărtata ţărişoară delà miază-noapte. Cotrobăesc
în fugă prin ungherele amintirii, ca într’o cameră
de vechituri, şi strâng la iuială un mic bagaj;
câteva reminiscenţe geografice, resturi de cunoştinţe
istorice-literare şi nişte fragmente rupte din lecturi
vechi şi noui.
A ş a . . . o ţărişoară ca Ardealul nostru, ba chiar
mai mică, cu o populaţie de 2 milioane şi jumătate,
îmi reconstituiesc imagina ei pe hartă : are forma
unei spinări de câine, încovoiată dealungul oceanului,
care te duce’n gheţurile cele veşnice delà polul
nord. Munţi, coaste de stânci… De- aici au plecat
Nansen şi Amundsen, exploratorii gheţurilor polare.
Aici a trăit Bjôrnson, Ibsen şi Grieg, trei celebrităţi
universale, cari fac mândria acestui popor de pescari.
Personaje şi scene din „Nora”, din Ra{a sălba-
tică” din „Stâlpii societăţii” îmi defilează prin minte
ca nişte umbre fugare. Retrăiesc emoţiile artistice din
„Peer Gynt” al lui Grieg, cu cântecul Solfeigei.
— In fine, material de conversaţie berechet, — îmi
zic eu. Când la adică însă, conversaţia noastră a
luat altă turnură,
Cum trăim în Norvegia? Ca oamenii săraci în
tară săracă. Poporul nostru trăieşte din pescărit, din
vânat şi din meserii. Avem şi industria noastră de
vapoare, foarte desvoltată. Pământ cultivabil o palmă
de loc. Nu produce decât ovăs şi cartofi. De grâu,
săcară porumb etc. nici pomenire. Importăm tot din
Rusia. E aspră şi pietroasă tara noastră. La noi rar
luceşte soarele. Suntem totuşi mulţumiţi cu soarta…
— Cum staţi cu şcolile şi cu ştiinţa de carte, lăsate?
Dacă nu mă înşel, sub raportul acesta, suntem
între cele dintâi iări ale Europei. La noi şcoala se
bucură de mare cinste. La noi de mult nu mai există
analfabeţi. Pescarul cel mai sărac, care n’are decât
o colibă, pe coasta măriii, să aibă o spuză de
copii şi pe toJi îi trimite la şcoală. Dacă nu le poate
procura haine şi cărţi, n’are decât să anunţe primăria,
care-i prevede cu toate. Sat fără şcoală nu există.
Nici chiar fermă pe vârful muntelui. Şcoala primară
este clădirea cea mai frumoasă din sat. Are
trei sale (la un învăţător) una mare şi luminoasă
pentru lecţii, a doua pentru gimnastică şi jocuri, a
treia pentru bibliotecă. Toii copiii îşi duc acasă cărţi
de cetit, sub controlul învăţătorului. Sătenii (adulţii
au şi ei biblioteca lor, la primărie. In cele mai
multe sate există câte o mică librărie. Toată lumea
citeşte mult, mai ales iarna. In cea mai umilă căsuţă
se găseşte o gazetă abonată. Nu cred să existe
ţăran în Norvegia, care să nu ştie, aproape pe de
rost. Biblia şi Constituţia tării. Simplii ţărani au ajuns
la noi chiar deputaţi, datorită tocmai cunoştintii lor
de carte. Deosebiri de rang şi treaptă socială nu cunoaştem.
Boieri şi aristocraţi n’avem. Fiecare om e
tratat după munca şi valoarea sa. Un dascăl rural
se bucură de aceeaşi cinste şi consideraţie, ca un ministru.
Ba chiar de aceeaşi leafă. Şi adeseori are
aceeaşi situaţie materială. Nu exagerez nimic, te rog
să mă crezi. Pentrucă a H învăţător înseamnă la noi
a purta o deregătorie publică din cele mai frumoase
şi mai respectate.
Suntem un popor mic şi foarte sărac. Dar pentru
cultură nici un sacrificiu nu este prea mare. Am
dat civilizaţiei mondiale câteva genii şi câteva celebrităţi.
Şi vrem să-i mai dăruim.
De conversaţia asta, cu tot cortegiul ei de reflexii,
mi-am adus aminte, zilele trecute, aşa dintr’o simplă
întâmplare. 0 întâmplare însă, pe care nu pot să n’o
istorisesc. Mă aflam într’un orăşel dela graniţa noastră
de apus. Cum mergeam prin piaţă un tânăr învăţător
rural s’apropie şi mă salută. La început nu
l’am recunoscut. Nici nu era omul de recunoscut,
pentrucă după exterior n’ar fi zis nimeni, că e învăţător.
In hainele lui vechi, soioase şi cârpite, cu pălăria
roasă, cu înfăjişarea lui umilă părea mai degrabă
un sărăntoc, un nenorocit.
— Dumneata ce umbli p’aici ? îl întreb oarecum
contrariat de strania lui figură.
— Am venit să mă interesez de leafă. N’am
primit-o de trei luni. Şi nu mai pot s’aştept, că sunt
plin de datorii. Nici ghete mai nu am. Uitati-vă, am
cerut împrumut cişmele unui ţăran şi am pornit pedestru,
prin noroi să viu la oraş să văd nu cumva
căpătăm leafa ?
îmi arunc ochii, uimit, spre picioarele lui şi văd
în adevăr, că purta nişte cizmoaie largi, deabia le
târî după el. Fata lui palidă şi suptă . avea exact
pecetea foamei şi a suferintii. In privirile umezite
tremura, cu licăriri nervoase, resemnarea şi umilinţa.
Il duc cu mine la revizorul şcolar.
— Acesta, din nenorocire, nu e primul şi ultimul
caz — îmi spune mâhnit revizorul. Sunt mulţi
în halul acesta. Nu mai departe, decât ieri, a venit
la mine un dascăl şi mi-a cerut 40 de lei împrumut.
Repet: patruzeci de lei nu mai mult! Ce să faci tu
cu 40 de lei ? îl întreb aşa.
— Să cumpăr 4 (patru) chilograme de pâine.
Să aibă nevasta şi copiii. Că lapte mai căpătăm, pe
aşteptare. Altceva-ti jur, că nu mai pot să le dau…
— I-am dat fără nici o vorbă. îmi venea să roşesc
de ruşinea lui. Şi n’am zis nimic, ca să nu
izbucnesc în plâns — sau în revoltă. Tocmai acum
am obţinut, delà o bancă, un milion pe dobândă,
din care plătim leafa pe Noemvrie. Dar nu s’ajunge
la toti. Zilnic vin să m-ise tânguiască, că nu mai
pot trăi. Că ţăranii nu le mai dau nici bani împrumut,
nici mâncare pe credit, că sunt plini de datorii,
că unii din ei trăiesc din pomana sătenilor şi iau
masa pe rândul caselor, de [i-e mai mare jalea şi
ruşinea.
— Şi nici unul n’a dezertat delà post?
— Nu. Sunt toti Ia catedră. Aşa flămânzi, umiliţi
şi cu sufletul zdruncinat, cum sunt, ei stau în
şcoală. Şi tin aprinsă lumânărica în întunereciil satelor,
ca nişte ocnaşi condamnaţi să sape în fundul
salinelor. Poate mai au un rest al simţului de datorie.
Poate pentrucă sunt deprinşi cu regimul abstinenţii.
Mizeria corpului dăscălesc la noi e de mult
raţionalizată. Umilirea şi neglijarea lui .pareza fi o
adevărată tradiţie culturală…
Am strâns mâna revizorului şi am plecat. Pe
drum mi-am adus aminte de Norvegianul meu de
astăvară. Şi mi-am făcut toate reflexiile, cât se pot
improviza dintr’un astfel de studiu comparativ. Vă
las deci şi pe d-voastră, dragi cititori,” să V ă faceţi
în deplină libertate, toate comentările şi concluziile
ce Ie poate sugera o mică paralelă între Norvegia,
tara cea mică, stâncoasă săracă, unde nu creşte un
spic de grâu şi unde totuşi învăţătorul satului are
leafă şi cinste egală cu ministrul, şi între ţara cea
mare şi frumoasă, plină de daruri şi bogăţii, unde dascălul
poporului este ţinut pela uşile altora, ca un
câine flămând.